Gentleman driver – Horaţiu Ionescu-Cristea

De Horaţiu Ionescu-Cristea se leagă primele mele amintiri legate de lumea sportului cu motor din România, mai exact de cursa de turisme a Salonului Auto Bucuresti 1995. Atunci l-am văzut pe Horaţiu, pilotul unui spectaculos Porsche, în zona improvizată a “padocurilor” pe pista aeroportului militar Băneasa. Stătea la adăpostul unei umbreluţe de soare ţinută ludic de o veritabilă “grid girl”, îmbrăcată extravagant, precum vedem la TV pe grila de start a curselor de MotoGP. Eu, fiind la vârsta la care mă gândeam să depun actele pentru primul buletin, nu eram sigur dacă să privesc în decolteul ei sau să-i spun “sărumâna”, aşa că am asistat, nebăgat de seamă prin prisma înalţimii mele, la discuţia de dinainte de start între Horaţiu şi amicul său, Ovidiu Mazilu, unul dintre cei mai redutabili piloţi de circuit ai momentului.

Horaţiu Ionescu-Cristea aparţine acelei caste a “gentleman drivers”, formată din piloţi care aleargă de cele mai multe ori pe speze proprii şi întotdeauna doar din plăcere, fără presiunea rezultatului. Nu că i-ar fi de prisos un sponsor sau doi, dar dacă acesta este preţul de plătit pentru a-şi menţine independenţa, l-ar plăti în continuare fără să strâmbe din nas. În această perioadă, automobilismul sportiv din România se află într-o teribilă vâltoare, însă simt că l-aş jigni pe Horaţiu dacă l-aş întreba de aceste chestiuni politice despre care oricum nu-i place să vorbească. Ne întâlnim în inter-sezon la un cochet restaurant italian de lângă parcul Herăstrău din Bucureşti, iar discuţia despre curse se înfiripă rapid.

“Porsche este o maşină foarte ieftină”

– Ai un nume de rezonanţă în automobilismul românesc. Pasiunea pentru curse a fost ceva natural?
Horaţiu Ionescu-Cristea: Cursele le-am început de când m-am născut, pentru că numai printre maşini am stat. Prin 1984 am început karting-ul, apoi a fost acel episod când am plecat în Italia şi nu am mai avut voie să alerg pe aici şi apoi m-am reapucat prin 1992-’93, dar nu foarte serios pentru că întotdeauna abordarea mea în curse a fost mai mult dedicată plăcerii de a conduce decât urmărirea unui rezultat cu orice preţ, iar asta a fost o greşeală. În viaţa mea, am urmărit rezultatul cu orice preţ doar în anul 2000, în rest, prioritatea mea a fost să pilotez, să fac ceea ce îmi place. De aceea, palmaresul meu este relativ sărac şi n-am făcut în sportul acesta nici 25% din ceea ce aş fi putut să fac. Dar nu pot să acuz pe nimeni pentru chestia asta, iar relaţia mea cu sponsorii nu a fost din totdeauna cea mai bună, iar aici am fost mai mult eu cel vinovat, dar în mare nu prea am regrete. Sigur că au fost acele vremuri în care te duceai la curse nu conta cum şi te întorceai cu o cupă, iar dacă aveai puţină consecvenţă adunai stive de titluri. Nici în ziua de astăzi nu mi se par importante titlurile. Este mult mai important cum le obţii, iar pentru mine este important să fiu eu mulţumit de cum am mers. Dacă pot să termin o cursă cu zâmbetul pe buze, să mă fi simţit bine, este perfect. Nu am fost un vânător de titluri şi de rezultate niciodată.

– Însă ţi-ar mai plăcea să baţi nişte recorduri la cursele de coastă, nu?
Horaţiu Ionescu-Cristea: Ştii care este chestia cu titlurile şi cu recordurile? Eu am o părere: titlurile se pot obţine conjunctural, recordurile însă nu! În accepţiunea mea, conjunctural înseamnă că poate nu întotdeauna cel mai bun ia şi titlul. Pe când un record îl face omul şi maşina în acel moment. Eu am stabilit nişte recorduri care au rămas. Sigur că la un moment dat vor fi bătute, pentru că de-asta sunt recorduri, şi poate că atunci când vor fi bătute mă voi mai dedica un an de zile unui sezon de coastă, poate voi încerca sa le obţin din nou.

– Fanii te văd ca pe un excentric care vine la raliuri cu Porsche…
Horaţiu Ionescu-Cristea: Porsche este o maşină aparent scumpă. În realitate, în logica unui an de zile, este o maşină foarte ieftină. Şi să-ţi spun şi de ce: odată cumparată şi pregătită cum trebuie, nu te mai costă nimic. Pentru că de obicei nu se strică. Anul trecut, am avut o singură problemă, creată de mine, de noi. S-a greşit ceva şi din acest motiv am avut un abandon, dar altfel maşina merge şi nu se opreşte dacă nu dai cu ea. Nu este ca un Mitsubishi sau ca un Subaru de stai să schimbi la tubine şi la diferenţiale de ţi se face rău şi cutii de viteze care crapă. Odată cumpărată maşina, practic, mai cheltui pe cauciucuri şi pe întreţinere de bază. Chiar râdeam la ultima coastă că, maşina fiind de serie, are un computer de bord şi ne chinuiam să vedem cum se măsoară uleiul pentru că nu a scos nimeni joja de la începutul anului. Aveam pe maşină plăcuţele ei de serie, deşi cumpărasem plăcuţe de curse, dar nu le montasem. Nici compresorul de la aer condiţionat nu l-am dat jos. Efectiv, este o maşină fantastică, eu de aceea o iubesc!

– Şi de ce te-ai despărţit de ea?
Horaţiu Ionescu-Cristea: În aprilie 2007, FIA a anunţat că omologhează maşinile GT Rally în aşa fel încât să poată participa la toate raliurile – mai puţin Campionatul Mondial – lucru care nu s-a întâmplat. În paralel cu chestia asta, în România s-a redus numărul de raliuri şi am rămas cu patru “asfalturi” din cinci. Iniţial, programul meu era să merg la cinci “asfalturi” în România, plus două-trei în afara ţării, în măsura în care exista acea omologare. Din aceste motive, am constatat că nu mă încântă să mai fac încă un an cu patru raliuri şi câteva etape de coastă, unde maşina nu era competitivă, fiind de serie. Nu în ultimul rând, şi dezinteresul sponsorului principal, Porsche România, vizavi de participarea mea. Îmi pare rău că nu au crezut mai mult în ideea asta. Iar participarea “afară” nu depindea numai de omologare, ci şi de licenţe. M-am văzut forţat aşadar să depind de prea multe lucruri pe care nu le puteam controla. Şi atunci am zis că trebuie să încerc şi altceva. Cu această ocazie mi-am satisfăcut o pasiune din copilărie: Ford-ul Escort Mk II, maşina clasică de raliu, pe care cunoscătorii o numesc “the rally car”. Am luat această maşină, sunt extrem de încântat de ea, este un nou episod.

– Se ştie că ţinuta de drum a unei astfel de maşini istorice este departe de standardul modern. Te vom vedea numai în derapaje?
Horaţiu Ionescu-Cristea: M-a fascinat de când eram copil pentru că nu am văzut nicio poză în care maşina să stea dreaptă pe drum. Sper să mă distrez! Este foarte diferită de maşinile actuale. Pe vremea acestor maşini, ele derapau tot timpul pentru că pilotii mergeau cu roţi pe 13 ţoli şi, să nu uităm, suspensiile şi cauciucurile de acum 30 de ani erau altceva. Cu suspensii actuale şi cu gumele din ziua de azi nu mai este la fel, dar faţă de maşinile acestea noi este cu totul şi cu totul altceva. Abia aştept Rally Sprintul de duminică să mă dau cu ea.

Ford Escort Mk1 - Campionatul National de Raliuri

– De ce numărăm pe degete piloţii care aleg să concureze cu tracţiune-spate în România?
Horaţiu Ionescu-Cristea: Sunt foarte puţini oameni care au mers cu astfel de maşini şi majoritatea se feresc. De ce să nu alegi calea uşoara, care e un 4×4 sau o tracţiune-faţă? Mai ales că, în ziua de astăzi, dacă te uiţi la producţie, chiar trebuie să te chinui ca să mergi cu tracţiune-spate. Dar din punctul meu de vedere, automobilul s-a născut cu tracţiune-spate, acolo este ABC-ul curselor şi aceea este esenţa condusului. Asta îmi place şi în mod normal orice pilot ar trebui să ştie să meargă şi cu tractiune-spate, pentru că de acolo începe tot. Învăţând să mergi cu tracţiune-faţă sau cu un 4×4 este ca şi cum ai învăţa să numeri de la 50 în sus. În pilotaj, nu exista nimic care sa iti dea mai multa satisfactie, aceasta este parerea mea. Multi au retineri, desi n-au nici un motiv, pentru sunt masini usor de inteles, poate chiar cel mai natural de inteles dintre toate si, odata asimilata, elemente din conducerea cu “spate” gasesti si la tractiune-fata, si la 4×4 si nu poate decat sa te ajute. N-are cum sa nu-ti placa! Si consider ca in palmaresul unui pilot nu trebuie sa lipseasca diversitatea.

“Macadamul este una din plăcerile maxime”

– Anul trecut ți-a convenit să faci numai jumătate de sezon de raliuri?
Horaţiu Ionescu-Cristea: Da, de ce nu? Mulți mă consideră un “asfaltist”, dar puțină lume știe că macadamul este una din plăcerile maxime ale mele. Totuși, în România avem o contradicție: eu consider macadamul acea supafață cu un coeficient de aderență scăzut care trebuie să pună în evidență capacitățile unui pilot. Din păcate, la noi macadamul seamănă din ce în ce mai mai mult cu un rally-raid în care primează rezistența mașinii și expriența pilotului de a nu rupe mașina. Genul acesta de macadam pe mine nu ma încântă absolut deloc. Și atunci mi-a fost chiar simplu: puținele raliuri care prezentau o suprafață foarte bună de macadam au disparut. Cine îmi vine cu povești că în Grecia e mai rău, noi nu ne comparăm sub nicio formă cu ce este afară și mai ales în Campionatul Mondial. Nici ca bugete, nici ca organizare, nici ca nimic. Ar trebui să se meargă pe un macadam care sa creeze o “școală”. Din păcate, în opinia mea, acest macadam nu creează decât daune în buzunarul piloților și al echipelor.

– Totuși, nu este oare specificul național să avem drumuri rele? Mai găsim acum în România drumuri de macadam foarte bune, cum vedem în Noua Zeelandă?
Horaţiu Ionescu-Cristea: Nu este deloc specificul național pentru că aceste macadamuri foarte rele sunte o moștenire post-revoluționară. Drumurile pe care se mergea înainte erau întreținute foarte bune. Nici nu cred că o să găsim vreodată drumuri ca în Noua Zeelandă sau ca în Finlanda pentru că este alt relief, alt sol. Dar macăr să ai un drum bun, așa cum era la Piatra Neamț – acela era un raliu extraordinar.

– Regreți că trăiești într-o țară fără circuite?
Horaţiu Ionescu-Cristea: Nu cred, dar îmi place să mă consider un all-rounder, adică mi-ar plăcea să merg peste tot, de la circuite la coastă și la raliuri. Fiecare disciplină are farmecul ei. Îmi displace din alt punct de vedere: dacă am fi avut un circuit, sportul asta ar fi ajuns în altă parte. Până nu o să fie un circuit, vom rămâne un sport de nișă, orice s-ar spune. N-are rost să batem câmpii cu cât s-a ridicat nivelul campionatului în câțiva ani de zile. Nu s-a ridicat deloc, suntem unde am fost dintotdeauna. Meritul este exclusiv al piloților care au făcut niște eforturi absolut demente să aibă materiale. Și nu se leagă nicio tradiție, nici măcar pe cale de sponsori. Sunt sponsori care vin un an și apoi dispar sau care abandonează la mijlocul sezonului, acestea sunt problemele cu care se confruntă acest sport. În momentul în care va exista un circuit, se va înțelege altfel. Este un mecanism destul de complicat, dar se va înțelege cu totul și cu totul altfel față de ceea ce este înțeles în momentul acesta.

– Ai un model printre piloții de afară?
Horaţiu Ionescu-Cristea: Idolul meu, de departe, este Walter Röhrl. Nu sunt adeptul idolatrizării, dar totuși este omul de la care – chiar și când citești un interviu cu el – mai înveți câte ceva. Iar ceea ce a făcut în raliuri a rămas în istoria curselor.

– Cât timp te vezi concurând de acum încolo?
Horaţiu Ionescu-Cristea: Dacă se poate, cât voi trai!

Interviu realizat de Mihai Dumitru

Alte articole pe aceeași temă :
Osella – o prezență exotică (23.05.2009)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s